Cum funcționează DNS: cartea de telefon a internetului la care nimeni nu se gândește

1983

De fiecare dată când tastezi „google.com” în browserul tău, ceva magic se întâmplă în culise. Computerul tău nu are nicio idee ce înseamnă „google.com”, înțelege doar adrese IP precum 142.250.80.46. Sistemul de Nume de Domenii (DNS) este cel care traduce numele lizibile pentru oameni în numere lizibile pentru mașini.

Înainte ca DNS să existe (înainte de 1983), exista la propriu un singur fișier text numit HOSTS.TXT, întreținut de o singură persoană la Stanford. Fiecare computer din internetul timpuriu descărca acest fișier ca să știe unde se aflau celelalte computere. Pe măsură ce internetul a crescut, acest lucru a devenit absurd: fișierul era mereu depășit și prea mare pentru a fi distribuit.

Paul Mockapetris a proiectat DNS în 1983 ca un sistem distribuit și ierarhic. În loc de un singur fișier, sistemul funcționează ca un lanț de cărți de telefon. Când cauți „en.wikipedia.org”, computerul tău întreabă un resolver recursiv, care întreabă un server rădăcină, care indică spre serverele .org, care indică spre serverele Wikipedia, care în cele din urmă returnează adresa IP.

Rădăcina întregului sistem este formată din doar 13 seturi de servere rădăcină de nume, etichetate de la A la M. Sunt operate de organizații precum Verisign, NASA, Laboratorul de Cercetare al Armatei SUA și ICANN. „13” este o limitare tehnică a dimensiunii originale a pachetului DNS, nu un număr norocos. În realitate, aceste 13 adrese se mapează pe peste 1.700 de servere fizice distribuite în întreaga lume folosind rutarea anycast.

Cine controlează DNS controlează internetul. ICANN (Internet Corporation for Assigned Names and Numbers), o organizație nonprofit cu sediul în Los Angeles, coordonează sistemul domeniilor de nivel superior. A fost inițial sub supravegherea guvernului SUA, dar în 2016 controlul a fost transferat unei comunități globale cu mai multe părți interesate. Această tranziție a fost controversată: unii au argumentat că a slăbit influența SUA asupra internetului.

DNS este, de asemenea, un coșmar de securitate. Spoofing-ul DNS (numit și otrăvire DNS) te poate redirecționa către site-uri false fără ca tu să știi. DNSSEC a fost creat pentru a adăuga semnături criptografice la răspunsurile DNS, dar adoptarea a fost dureros de lentă, deoarece adaugă complexitate și poate strica lucrurile.

Data viitoare când browserul tău mai are nevoie de 200 ms ca să încarce o pagină, s-ar putea ca DNS să își facă treaba. Este o infrastructură invizibilă, plictisitoare, dar absolut esențială. Fără DNS, ar trebui să memorezi adrese IP pentru fiecare site web. Internetul așa cum îl știm pur și simplu nu ar putea exista.